Viaţa fără maşină este grea. Viaţa fără maşină într-un oraş cum e Bucureştiul este cu atât mai dificilă. Iar viaţa fără maşină într-un oraş cum e Bucureştiul având un copil este pur şi simplu imposibilă. Aşa că, forţată fiind de împrejurări, am decis (impropiu spus, că dacă era după mine îmbătrâneam pieton) că trebuie să fac ceva. În primul rând era necesar să îmi iau permisul de conducere, lucru pe care nu mi-l dorisem niciodată, fiind probabil ultima din generaţia mea cu această lipsă, pe care toţi ceilalţi o rezolvaseră la vârsta majoratului, cu mândrie şi entuziasm.
Pentru mine ideea de condus era sinonimă cu două lucruri. Întâi cu o multitudine de chestii pe care trebuia să le coordonezi cu pricepere, instantaneu, toate într-o continuă schimbare. Trebuia să îţi mişti mâini, picioare şi ochi, în timp ce verificai diverse componente, totul pentru chiar şi cea mai simplă manevră pe drum. Ori eu abia mă puteam concentra la mersul biped. Cel de-al doilea era un acut simţ al pericolului cu care asociam deplasarea pe drumurile României, în mod special.
Pentru că surpriză, nu eşti singurul participant la trafic! Iar ceilalţi şoferi sunt unii mai indisciplinaţi, alţii de-a dreptul agresivi, unii pur şi simplu inconştienţi. Asta ca să nu mai vorbim de starea carosabilului, lipsa unor semnalizări de drum performante, existanţa unor animale cu care te puteai întâlni pe nepusă masă şi tot aşa.Toate cele de mai sus nu mă lăsau să dorm noaptea. La modul propriu. Aveam efectiv coşmaruri, în contextul cărora eram nevoită să urc la volan, iar acest fapt nu era niciodată salvarea mea ci dimpotrivă, începutul dezastrului. Mă accidentam, îi făceam chisăliţă pe unii şi pe alţii (nu neapărat pe the bad guys..) şi sfârşeam trezindu-mă lac de sudoare, aproape ţipând şi contabilizând încă un semn cum că nu ar trebui să conduc vreodată.
Însă se spune că nu există nimic ce o mamă nu ar face pentru copilul ei. La mine testul a fost şofatul, cel puţin până acum. În perspectiva dusului la şcoală şi la tot felul de activităţi extracurriculare, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am apucat de cercetări minuţioase ca să identific locul potrivit unde măcar ideea de a-mi lua viaţa în mâini să nu fie chiar atât de înfricoşătoare. Alegerea şcolii de şoferi poate fi facilă pentru mulţi dintre voi. Ei bine, pentru mine nu a fost. Prietenii şi cunoscuţii mei aveau un cu totul alt set de repere şi priorităţi în ceea ce priveşte trăsăturile importante ale instituţiei şi ale instructorului. Unii merseseră la prima şcoală întâlnită în cale, alţii căutaseră pe internet. Unii îşi doriseră un profesor „caterincos’, alţii pe unul cât mai înfipt, care să îi ajute să conducă îndrăzneţ, pentru a supravieţui cu brio în orice fel de condiţii de trafic.
Pentru mine lista de specificaţii era lungă şi complet diferită. Voiam o şcoală care să fi rezistat în peisaj ani buni, indiferent de schimbările economice sau legale. Care să aibă o rată de promovabilitate mare şi un parc de maşini generos şi bine întreţinut, de unde să pot alege. Unde oamenii să se ocupe integral de partea administrativă în locul elevilor, inclusiv în ceea ce priveşte înscrierea la examen. Unde cursurile teoretice să aibă un program flexibil şi, în măsura în care se putea, să se desfăşoare chiar online. Unde instructorii să fie autorizaţi, experimentaţi, răbdători, buni pedagogi şi foarte transparenţi în ceea ce priveşte reuşitele şi eşecurile elevilor lor.
Să găseşti toate cele de mai sus într-un singur loc este cel puţin o provocare, dacă nu chiar o misiune imposibilă. Dar cu răbdare şi consecvenţă, am reuşit să identific nu una, ci chiar trei astfel de şcoli de şoferi. Vizita la faţa locului a făcut diferenţa. Faptul că am putut discuta cu oamenii faţă în faţă, convingându-mă cu cine am o mai mare compatibilitate (în traducere liberă – cine e dispus să mă suporte cu eventualele istericale şi crize de nervi) a fost factorul diferenţiator. Aşa că am ales cât se poate de în cunoştinţă de cauză un profesionist căruia am să îi mulţumesc câte zile oi avea nu doar pentru că m-a învăţat să conduc, nu oricum, ci chiar bine, dar mai ales pentru că nu mi-a făcut volanul guler în toate dăţile în care, evaluând retrospectiv, chiar aş fi meritat asta.
Orele mele de condus au fost la început cea mai groaznică treabă din lume. Erau cam la fel de stresante ca şi visele cele rele pe care vi le-am relatat. Însă fără să îmi dau seama s-au transformat încetul cu încetul întâi în ceva suportabil şi apoi chiar în ceva oarecum empowering. Nu, condusul nu a fost nicicând o relaxare, cine spune că era relaxat când făcea şcoala, ori minte, ori plutea pur şi simplu pe un norişor de crasă lipsă de responsabilitate, cu tot cu instructorul din dotare. Eu pot spune doar că pe parcursul acelor câteva săptămâni m-am (mai) liniştit. Am învăţat practic cum să reacţionez într-o multitudine de situaţii, cum să păstrez nu doar controlul autovehiculului, dar şi pe cel al propriilor mele emoţii, care sunt de obicei de vină pentru eventualele decizii proaste. Spre maxima mea încântare, pentru că am considerat mereu asta o necesitate, mi s-au predat inclusiv noţiuni de condus defensiv.
Aşa că am ajuns în ziua examenului cu mâini şi genunchi tremurând, însă cu mintea limpede. Dacă partea teoretică nu fusese o problemă, pentru că învăţasem pentru ea cu sârg şi râvnă, la traseu aveam senzaţia că domnii poliţişti sunt concentraţi pe a-i încurca şi descuraja pe doritorii de permis. Ceea ce s-a dovedit cum nu se poate mai fals. Nu ştiu dacă am nimerit eu bine, dacă omul o fi fost impresionat de figura lividă şi dialogul abia îngăimat, însă pentru mine examenul a decurs firesc, a fost relevant şi complex, însă mai presus de toate a fost corect. Şi l-am luat. Din prima!
Ce urmează natural dupa ce ai dobândit carnetul? Achiziţionarea a ceva cu care să îl foloseşti. Preferabil ceva care să te ajute să ajungi mai repede şi în siguranţă din punctul A în punctul B, că doar de asta ai pornit în această odisee urbană. Alegerea unei maşini a fost la fel de dificilă ca şi alegerea şcolii de şoferi. Pentru că poartă cam aceeaşi importanţă în ceea ce priveşte viaţa ta. Aici vin să se înscrie detaliile legate de testele specifice de siguranţă, fiabilitatea în timp, eficienţa din punct de vedere al costurilor, uşurinţa de a-i face mentenanţa maşinii, confortul, consumul, capacităţile tehnice şi nu în ultimul rând costul de achiziţie.
Automobilele din ziua de azi au o grămadă de opţiuni menite să te fascineze şi sa te convingă, aşa că lucrurile se complică şi mai mult. Faptul că poti opta pentru o maşină proaspăt ieşită de pe linia de producţie sau te poţi orienta către una second hand, cu costuri de achiziţie mai mici, dar si cu un istoric la pachet, este si el un aspect esenţial de luat în considerare.
În toată această aventură a alegerii m-am bazat pe jumătatea mea mai bună şi pe un bun prieten cu vaste cunoştinţe mecanice. Împreună, după îndelungi evaluări şi parlamentări, ne-am decis asupra unui BMW seria 3. A trebuit să fie unul la mâna a doua, pentru că nu aveam suficienţi rinichi de vândut pentru unul nou, iar, după cum mi s-a explicat şi mie cu răbdare şi emfază, valoarea unui autovehicul nou scade drastic odată ieşit pe poarta fabricii. M-am liniştit când mi s-a spus că găsesc piese auto online, pentru că ideea de a merge prin magazinele specializate, pentru a mă uita ca mâţa-n calendar, prilej de binemeritate mişto-uri din partea vânzătorilor, nu îmi surâdea deloc. Acelaşi prieten care mi-a fost alături în toată căutarea mi-a recomandat şi o revizie, că doar eu şi maşinuţa trebuia să ne cunoaştem intim şi să avem încredere una în cealaltă de când porneam prima oară la drum împreună.
Zis şi făcut. După câteva luni de căutări virtuale, am găsit comoara, e adevărat că peste mări şi ţări (mai mult ţări decât mări, dacă e să fim sinceri). Şi am adus-o acasă. Şi pentru că online-ul este prietenul meu, am mai găsit şi o a doua comoară. La un simplu search de google cu „revizie BMW Seria 3 Motor 2.0D‘ am descoperit un supermagazin unde lucrurile sunt special gândite să ajute clientul. Piese pentru orice vehicul găseşti cam oriunde, însă un loc unde să găseşti totul organizat pentru ca tu să nu ai deloc bătăi de cap, mai rar. Eu una cel puţin nu am visat că poate exista un magazin unde să ai totul pregătit deja, fără să fie nevoie să cauţi în şapte părţi, să gestionezi comenzi în paralel şi să jonglezi cu zece curieri odată. Oamenii de la Automotox au, spre exemplu, un set ambreiaj – LuK la un preţ prietenos, cu totul inclus. Practic tu nu faci decât să comanzi, să stai frumuşel acasă şi apoi să duci totul la service, unde oamenii aceia să te privească plini de recunoştinţă pentru că în sfârşit au ocazia de a lucra cu piese de calitate, complete şi fiabile, cum rareori li se întâmplă.
Eu una am constatat cele de mai sus la achiziţia maşinii şi am devenit client fidel pentru că, femeie şi începătoare fiind, voiam ca cineva care se pricepe să facă the dirty job pentru mine. Am decis că e mai bine să fiu prevăzătoare, să schimb de la bun început câte ceva, pentru ca apoi singura mea grijă să fie aşa zisele consumabile. Iar magazinul Automotox a fost miracolul de care aveam nevoie. Am zis deja că sunt bine aprovizionaţi şi că au preţuri corecte, da? Am punctat şi că au pachete predefinite ca tu să nu te mai chinui. Dar nu am spus nimic despre cât de frumos se poartă cu clienţii, aşa-i? Ne-am obişnuit întrucâtva să acceptăm, de nevoie, şi o relaţionare defectuoasă cu furnizorii de produse sau servicii. Cumva uneori pare că aceştia îţi fac chiar o favoare că te lasă să cumperi de la ei. La Automotox am găsit exact opusul. Angajaţii lor sunt amabili pe bune. Practic chiar vor să te ajute. Si pare chiar că o fac cu plăcere. Nu am întâlnit până acum răspunsuri atât de prompte şi bine informate, e ca şi când şi-au ales un job la care sunt şi buni, şi pe care îl şi iubesc…
Cu ajutorul lor, am pornit cu maşina pe drumurile patriei ceva mai încrezătoare. Ştiam că din punct de vedere tehnic era totul impecabil, mai rămânea doar să fiu suficient de stăpână pe mine încât să nu evit un fluture şi să intru în vreun refugiu de tramvai. Ceea ce nu s-a întâmplat, spre surprinderea mea şi a altora. Am condus mai puţin stresată decât mă aşteptam, coşmarurile au încetat ca şi când ar fi fost acţionate de un buton, iar eu am reuşit să intru în rândul lumii, cum au spus multe dintre prietenele mele. Şofatul nu va fi nicicând o metodă de detensionare pentru mine. Însă având o maşină sigură şi ceva reflexe în care să mă încred, a devenit o componentă acceptabilă a rutinei mele zilnice. Nu conduc de plăcere, aş sta oricând mai degrabă pe scaunul din dreapta, ca un bun copilot ce sunt, schimbând posturile la radio şi desfăcând doze de răcoritoare. Însă viaţa nu este doar despre ce ne-ar plăcea să facem, ci şi despre lucrurile acelea obligatorii care fac parte din responsabilităţile unui adult. Depinde însă de fiecare dintre noi să ni le facem suportabile. Pentru mine, a fost nevoie de un adevărat arsenal pentru a ajunge aici, de oamenii potriviţi, fie ei instructori sau vânzători de piese auto, de motivaţia necesară şi de multă dragoste pentru un pici căruia acum trebuie să îi caut cel mai bun scaun de maşină existent pe piaţă. Sper ca şi în această căutare să am la fel de mult noroc ca şi în precedentele. Încep să fac lista de opţiuni comparative şi revin cu recomandări…