Dacă realitatea nu poate fi schimbată – tehnic vorbind – după specificații politice, politica ajunge inevitabil să cedeze inevitabil în fața realității. Suntem de acord că perspectiva aparține automobilelor cu propulsie electrică. Numai că marota „eco’ – factor de mare impact propagandistic al demersului trecerii la automobilele EV – i-a împins pe politicienii UE să afirme că vânzarea de automobile noi cu motoare cu ardere internă va fi interzisă începând din 2035. Sau nu?
Interzicerea comercializării de automobile noi dotate cu motoare cu ardere internă începând din 2035 o fi sunat foarte frumos prin urechile participanților la ședințele de pe la Bruxelles și altele asemenea din stratosferele politice, numai că eluda, ca să parafrazăm un fost președinte, „meandrele concretului’.
Să termini până în 2035 conversia unei întregi industrii auto europene și nu numai la EV-uri, să poți pune pe piață EV-urile la prețuri compatibile cu standardele de viață ale majorității, EV-urile să devină incontestabil fiabile, sigure și performante până atunci, să ai o indistrie energetică în măsură să facă față solicitării unui boom al EV-urilor și o infrastructură de alimentare pe măsură – iată numai câteva chestiuni care rimează șchiop cu eliminarea propulsiei ICE începând din 2035. În plus, simplitatea constructivă relativă a automobilelor EV va implica dispariția multor locuri de muncă din industria frunizoare de componente.
Ca urmare, planul adoptat de Parlamentul European pe la jumătatea lunii februarie vizând interzicerea comercializării de automobile noi dotate cu motoare cu ardere internă începând din 2035 a declanșat reacții adverse din partea mai multor țări, cele mai notabile aparținând Germaniei și Italiei. Votul referitor la adoptarea planului era stabilit pentru data de 7 martie (azi), dar s-a recurs la amânarea acestuia pe termen încă nedeterminat.
Referitor la situația creată, Volker Wissing, ministrul german de transporturi, a declarat: „Este contradictoriu atunci când Comisia Europeană solicită obiective importante de protejare a climei, pe de o parte, dar, pe cealaltă parte, face mai dificilă atingerea acestor obiective printr-o reglementare prea ambițioasă’. Nu-i nevoie să stăm prea mult pe gînduri pentru a constata că formularea sa diplomatică acoperă, de fapt, discrepanțe profunde între intențiile gândite politic și condițiile socio-economice reale din UE.